duminică, 10 august 2014

Biserica fortificată din Homorod


Biserica fortificată și satul Homorod. Vedere spre vest din turnul-donjon al bisericii.


În timpul domniei regelui Geza al II-lea al Ungariei (1141-1162) au venit din Flandra nişte „oaspeți” de origine germană (hospites flandrenses), care vorbeau o limbă nu foarte diferită de cea a saşilor. Se spune că s-ar fi stabilit pe o colină din apropierea actualului sat Homorod şi că localitatea a purtat numele Petersdorf, după sfântul care era patronul bisericii. Din motive de siguranță și pentru a avea mai aproape o sursă de apă, sătenii s-au mutat în josul „dealului” (ham) pe care l-au „defrişat” (roden), de unde şi numele localităţii, atestat prima oară în 1400 – Hamerodia. Vecinii unguri spun însă că pârâul din preajmă purta deja numele în cauză şi că acea colonie din Flandra l-ar fi luat din limba maghiară, în care hamar însemna „repede”. Însă cercetătorii nu au reuşit să stabilească cu exactitate dacă vreuna dintre cele două tradiţii este adevărată sau dacă lucrurile au stat cu totul altfel. 


Arculul triumfal romanic ce despărțea corul de restul bisericii. Astăzi, vechiul cor se află la baza turnului-donjon. În conca absidei apare, foarte şters, Christ în mandorlă, stând pe un curcubeu (Majestas Domini), înconjurat de simbolurile evangheliştilor, numite tetramorph. De ambele părţi apar heruvimi şi intercesorii Maria şi Ioan deci Deisis, temă iconografică de tradiţie bizantină.  

Biserica a fost construită la sfârșitul secolului al XIII-lea în stil romanic și în formă de sală, o raritate faţă de planul cu trei nave al celor mai multe biserici săseşti. Corul a fost ridicat la est, cu o absidă semicirculară deschisă spre restul bisericii printr-un arc triumfal. Biserica era foarte mică şi avea o clopotniţă în partea de vest cu o boltă în cruce la parter şi cu un mic portic peste un portal cu trei arce semicirculare în retragere. La al doilea nivel avea o arcadă semicirculară, astăzi zidită, prin care se intra în tribuna de vest a bisericii. Sala bisericii era cândva acoperită cu un tavan de lemn, care a fost înlocuit la 1500 cu o boltă gotică susţinută de patru coloane adosate în colţurile sălii. De o parte şi de alta a turnului clopotniţă au fost ridicate alte două construcţii. În cea de la sud se urcă printr-o scară în spirală, care duce în pod. Turnul clopotniţă nu a fost niciodată împărţit în etaje, dar se pare ca existau scări de lemn care porneau din tribuna de vest până la coridorul de apărare din vârful lui. 


Boltă ogivală cu arcurile ușor frânte în partea lor superioară

Arcul triumfal este zidit, iar vechiul cor din perioada catolică se află astăzi ascuns în primul etaj al turnului de la est. Pereţii lui sunt împodobiţi cu fresce care datează din trei perioade – secolele al XIII-lea, al XIV-lea şi al XV-lea. În conca absidei se mai păstrează un Christos în glorie, care stă pe un curcubeu, înconjurat de cele patru simboluri ale evangheliştilor. De o parte şi de alta lui sunt Fecioara Maria, apostolul Ioan şi heruvimi, o compoziţie de tradiţie bizantină, intitulată Deisis. La nord au fost pictaţi cei doisprezece apostoli, iar pe peretele de sud ciclul Patimilor, sub care se mai disting urmele unei picturi anterioare.

În registrul interior, pe peretele absidei, apar cei 12 apostoli, aşezaţi sub arcade treflate, printre care se înalţă turnuleţe cu acoperişuri de ţigle, încoronate de cruci. Din elementele componente, arhitectura se distinge cu mai multă claritate, desenată în linii roşii, groase, cu duct egal.
Deasemenea, pe peretele de sud al corului s-au păstrat picturi din această primă fază, majoritate aproape şterse, aparţinând ciclului Patimilor lui Isus. Într-un fragment de pe peretele de nord se disting clar cele două straturi consecutive ale picturii. Partea superioară a fragmentului păstrat prezintă un Vir dolorum spre care se înclină Maria, mâinile lor întâlnindu-se într-o mişcare deosebit de armonioasă. Lângă Isus, un înger ţine în mâini o filacteră. Scena a fost delimitată de un chenar ornamentat, care a rezistat doar parţial timpului. Influenţa picturii trecento-ului italian este evidentă în acest fragment care datează de la finele secolului XIV.


Deasupra acestor rămăşiţe se ridică un uriaş turn-donjon din blocuri de piatră, care se aseamănă celor de la Movile, Netuş, Iacobeni şi Stejeriş. Turnul este înalt de aproape 28 de metri şi se sprijină pe pereţii corului, dublaţi de un strat gros de piatră. Pe partea de sud a fost amenajat un gang care se termină cu una dintre vechile ferestre gotice ale aceluiaşi cor, transformată în uşă. La dreapta acestei ferestre pornesc nişte trepte care duc la nivelul superior, boltit în cruce. De aici, o altă scară duce la nivelul al treilea, acoperit cu un plafon de bârne. Alte scări de lemn leagă un nivel după altul, până la cel de al optulea, care poartă coridorul de aparare.
În 1623 un incendiu a nimicit toate părţile din lemn ale cetăţii. O inscripţie de pe latura estică a turnului aminteşte că atunci a ars acoperişul, reînnoit în 1626. „Anno 1623 dic 13 Aprilis incendio per incuram Andreas Henrich orto conflagrata haec turris restauratur 1626 jun. 19, pastore existente Georgio Vustio”. („În anul 1623, în a 13-a zi a lui aprilie, din neglijenţa lui Andreas Henrich un incendiu a cuprins în flăcări acest turn - restaurat în 1626 iunie 19, pastor fiind Georg Wust”). Tot în acest turn au fost mutate în 1932 şi cele trei clopote care stăteau până atunci în clopotniţă. După ce a fost zidit arcul triumfal, biserica nu mai avea altar. Sătenii inventivi au spart peretele de sud şi au construit un nou cor în 1784, schimbând astfel orientarea bisericii.


Sala are un tavan casetat, cu un medalion ornamentat pe care este scris anul 1800. Mai există şi un amvon, cu panouri pictate popular, iar tribunele sunt împodobite şi ele cu picturi florale. În cor se află şi un altar din lemn, pictat. În centrul lui este Christos răstignit, cu numele scris în germană, latină şi ebraică. Este flancat de alte doua statuete – Sfântul Petru cu cheia şi Sfântul Pavel cu o sabie. Deasupra altarului se înalţă orga, iar la dreapta ei se află actuala intrare. 


Biserica posedă un altar nou, construit în anul 1684 pe latura de sud a navei; vechiul altar a fost izolat printr-un perete despărțitor. Altarul și orga formau o unitate. Tabloul principal al altarului are coloane care flanchează Răstignirea; lateral de la aceasta sunt statuete din lemn cu apostolii Petru și Pavel. Deasupra tabloului principal se află o inscripție religioasă conținând data de 1794.
Orga în stil baroc a fost construită de Andreas Eitel din Brașov și poartă anul 1793. Ea deține o claviatură, pedală și zece registre. 

Sfântul Petru. Lipsesc cheile din mâna stângă.
Sfântul Pavel


Coronamentul amvonului și parapetul sunt zugrăvite. O inscripție indică faptul, că lucrarea a fost executată de Georg Poldner și Johann Folbarth din Sighișoara în 1793. Trei panouri pictate împodobesc amvonul: o Biblie pusă pe o stâncă, un putto prezentând Biblia într-o rază ce țâșnește din inima lui și un semănător.


Fortificaţia care înconjoară biserica nu a fost niciodată cucerită. Prima incintă este rectangulară şi a fost construită în secolul al XV-lea. Are turnuri pe colturi, cu maşiculii. Între turnuri, zidurile aveau două drumuri de strajă suprapuse, care se sprijineau pe console de lemn. Pe latura de vest este un mic turn poartă care străjuieşte intrarea. Curtina interioară a fost înconjurată de un al doilea zid de apărare, iar în 1657 turnul din nord-vest a fost înlocuit printr-unul înalt de 10 m, cu cinci colţuri şi cu patru niveluri, devenit apoi „turnul slăninei”. Zidurile lui au fost pictate la nivelul al patrulea cu decoraţii roşii şi albastre şi trei nişe purtau trei inscriptii care spuneau povestea lui. Satul s-a numit în vechime Petersdorf, după biserica închinată Sfântului Petru. Ridicată în a doua jumătate a secolului XIII, biserica evanghelică este una dintre puţinele biserici cu un plan de bazilică romanică-sală, și nu are o structură cu trei nave, ca cele mai multe dintre bisericile construite de sași. Puternic întărită după 1500, cu două incinte de fortificaţii, biserica-cetate din Homorod nu a fost cucerită niciodată. 




Surse:
Juliana Fabritius-Dancu - Cetăţi Ţărăneşti Săseşti, Revista Transilvania, Sibiu 1983