Header Ads

Compilatii de scrieri referitoare la Bucurestiul subpamantean

Primele lucrari de canalizare a raului Dambovita au inceput inca din anul 1888. Vechile subterane descoperite atunci au pus multe semne de intrebare oamenilor. Cine le-a construit si in ce scop? Incarcate de sumbre taine, ele au ramas pana astazi, dar se pare ca este foarte greu sa ajungi la ele. O suta de ani mai tarziu, constructorii actualului bulevard al Unirii din Bucuresti au ramas stupefiati in momentul descoperirii batranelor galerii. Galeriile secrete ale Capitalei ar putea deveni un punct de atractie atat pentru turistii straini, dar si pentru locuitorii Bucurestilor. Singura conditie ca aceste subterane sa devina atractie turistica este ca ele sa existe cu adevarat. Unii istoricii sunt de parere ca tunelele Bucurestilor rivalizeaza cu cele ale Parisului si ca sunt multe galerii care nu au fost inca descoperite. Altii, mai transanti, cred ca ele nu exista de fapt si ca sunt rodul imaginatiei poporului roman. O placa de sub casa aflata pe strada Negru Voda la numarul patru fugea pur si simplu de sub picioarele lor. Inalta de peste doi metri, captusita cu o caramida speciala, arsa in cuptoare, datand din secolul al XVI-lea, galeria secreta a fost abandonata imediat dupa descoperire. Mai tarziu, muncitorii au dat peste un tunel de aproape 400 de metri care se infunda brusc undeva catre Dealul Mitropoliei. In prezent, se cunosc catacombele din zona strazii Negru Voda precum si coridorul subteran sapat si zidit la o adancime de peste zece metri, care leaga Hanul lui Manuc, Biserica Domneasca si Curtea Veche, pe o lungime de circa 300 de metri. Totodata, intre Curtea Veche si dealul Vacarestilor mai exista un tunel. Dupa ceva timp, alti constructori de pe alt santier au mai descoperit sub pamantul din zona Unirii niste subterane secrete. Primul care a scris despre aceste tunele de sub Bucuresti este Gion Ionescu in celebra sa “Istorie a Bucurestilor” de la inceputul secolului al XIX-lea. Cine stie cati domnitori si boieri s-au furisat in taina prin aceste galerii secrete ca sa primeasca raportul iscoadelor sau peschesul zarafilor. Voda Caragea se plimba in caleasca pe sub pamant.

O alta galerie subterana, cu doua ramificatii, se gaseste sub Manastirea Antim si se intinde pana la Liceul Gheorghe Sincai si in zona Centrului Civic. La statia de autobuz Razoare sunt sapate galerii pe doua nivele, la sase, respectiv, zece metri sub pamant. Subterane au fost descoperite si in zona de nord a Bucurestilor, dar si in Colentina. Exista tunele care leaga Manastirea Plumbuita de Palatul Ghica, pe sub raul Colentina. In afara de acestea, galerii mai exista si intre Manastirea Sarindar si Dambovita sau dintre casa Dudescului si Zavoaiele Cioplea, situat in apropiere de Dudesti. Cea mai importanta galerie care are ramificatii si tunele pe mai multe nivele este cea dintre Turnul Coltei si zona de vii de la Bellu, directia Calea Giurgiului, sapata pe sub biserica Sf. Ioan-Nou, casa Nicolae Mavros si raul Dambovita. Totodata, zidurile inalte si vechi de cand lumea ale Manastirii Antim se ridica peste tunele si galerii, unele dintre ele prabusite, altele tencuite cu bolovani de rau sau podite cu scandura de stejar. Un tunel duce spre Dealul Cociocului, dincolo de Liceul Gheorghe Sincai, dar se infunda undeva. Altul urca spre Centrul Civic si se bifurca catre Gara de Nord si Academia Militara. De sub magazinul Victoria se ramifica trei subterane, unul catre Dealul Uranus, altul catre Palatul Telefoanelor, iar ultimul spre Biserica Sfantu Gheorghe. Cronicarii din vremea lui Caragea Voda spuneau ca acesta se plimba pe sub pamant cu o caleasca trasa de patru cai, de la Palatul Cotroceni si pana la Curtea din Dealul Spirii. Tot in subteranele Bucurestiului se ascundeau societatile secrete Fratia si Eteria. Se presupune ca acolo au fost puse la cale revolutiile de la 1821 si de la 1848. Conspiratorii depozitau in tunelele si in camerele secrete arme, munitii si hrana. Tunelele au bolta ridicata la peste trei metri si depasesc in latime cinci metri. In ziua de azi nu se mai stie nimic despre accesul in aceste catacombe. Doar aurolacii, cartitele pamantului care strabat kilometri intregi de canalizare, stiu ce inseamna subteranele de acest gen. Dar pe ei nu-i crede nimeni. Cel mai vechi tunel subteran se spune ca a apartinut pe vremuri lui Vlad Tepes. Domnitorul roman il construise special pentru a se refugia acolo, in taina, atunci cand era atacat de dusmani. Tunelul pornea chiar de la castelul lui Vlad, aflat pe locul superbului Palat Kretzulescu de astazi si trecea pe sub Cismigiu. De asemenea, avea o ramificatie spre biserica Schitu Magureanu, dupa care trecea pe dedesubtul aleilor din parc, pe sub lac si ajungea tocmai la actuala Primarie Generala. Apoi cotea brusc spre cheiul Dambovitei, unde era o ascunzatoare. Cum era de asteptat, subteranele aveau unele guri de aerisire, ca sa aiba cei aflati sub pamant cum sa respire. Una dintre ele era ascunsa sub aleea principala din Cismigiu, iar alta chiar sub lac, dar a fost distrusa o data cu amenajarea acestuia. Dictionarul geografic din 1898 precizeaza, de altfel, ca lacul din Cismigiu este legat de Dambovita “printr-un canal lung de doi kilometri”.

“E vorba doar de imaginatia poporului roman”

Se presupune ca toate subteranele acestea au fost realizate in jurul secolului al XVI-lea, dar nimeni nu poate preciza anul si data. Totusi, George Trohani, arheolog la Muzeul National de Istorie, considera ca tot ceea ce se vehiculeaza despre aceste galerii e legat de legendele poporului roman si ca ele nu ar exista cu adevarat. “Povesti se spun si despre muntele Himalaya, ca ar fi legat printr-un tunel subteran de China. Nu trebuie neaparat sa si credem asa ceva. Bucurestiul este un oras schimbator. Fata lui este intr-o continua miscare, se modifica tot timpul. Noi abia am reusit sa construim metroul din cauza solului plin de apa. Din punct de vedere tehnic, nu cred ca se poate construi un tunel subteran, pentru ca pur si simplu s-ar prabusi. Galeriile, daca au existat, au fost si ele daramate in mare parte. Eu stiu ca sub Curtea Veche si la Dudesti sunt intr-adevar niste pivnite vechi, niste beciuri destul de mari, dar nu ca ar fi coridoare secrete. Iar sub Cismigiu ma indoiesc ca ar exista vreun tunel. Inainte de a se amenaja ca parc, acolo era o mlastina. Solul e foarte moale. Va dati seama ca nu se pot construi canale subterane? E vorba doar de imaginatia poporului roman.” (“Mai exista canale subterane in Bucuresti” de Radu Boieriu publicat in Cronica Romana – 20 iunie 2003)

„Slujbe prin catacombe

Adevarul istoric nu poate fi sters, oricat ar incerca unii sa o faca. Cele mai multe slujbe ale preotilor si episcopilor greco-catolici din perioada '48-'89 au avut loc in catacombe. Multe dintre aceste catacombe aveau si zabrele la usi si ferestre. Sufleteste se aflau peste tot unde batea o inima credinciosa de roman.”

„Un film CNN despre subteranele Pietii Palatului, interzis in Romania

CNN a realizat un film despre subteranele Pietii Palatului, in regia unui bulgar. Acest film, prezentat de televiziunea bulgara in timpul evenimentelor din 1989, este interzis si astazi in Romania. Filmul arata sistemul de tuneluri si camerele bine iluminate, rezervele de hrana, armament etc. de sub Piata Palatului.”

*****

„Catacombele istorice exista, ele au fost si subiectul unui film CNN, film care a fost interzis in Romania.

Cerem:

1. Deschiderea catacombelor istorice din subteranul Pietei Revolutiei publicului;

2. Deschiderea Palatului Snagov, deschiderea Vilelor/palatului si debarcaderului de la Neptun ale lui Ceausescu publicului.

Nu puterea a facut Revolutia, acesti securisti doar au confiscat puterea si se bucura de privilegii pe spinarea poporului roman.

Cerem ziaristilor adevarati sa publice aceste cerinte ale Grupului Civic Bucuresti deindata si sa speram ca aceste situri istorice (catacombele, palatul de la Snagov si cel de la Neptun) sa fie redate poporului roman macar acum, la 16 ani de la Revolutie ! Noi nu am dorit inlocuirea unei puteri dictatoriale cu alta putere plina de ifose dictatoriale si plina de privilegii! Noi am dorit libertate - dreptate - fraternitate !

Va rugam ca a treia putere in stat - ziarele - sa faca demersurile necesare pentru deschiderea deindata a catacombelor istorice din subsolul Pietei Revolutiei publicului - este vorba de istoria Romaniei - este vorba de un bun de pret al Romaniei !

Va multumesc,

Cristian Savu

Consiliul Director al Grupului Civic Bucuresti

31 august 2006”

Maruntaiele Bucurestiului ascund insa una dintre cele mai celebre, mai lungi si mai vechi galerii subterane. In acea perioada, populatia Bucurestiului era cat pe ce sa fie evacuata din cauza deselor invazii ale unor bande, in special turcesti, care navaleau dinspre Raiaua Giurgiuva si Rusciuc. In trei ore de calarie acestiau ajungeau langa Bucuresti, devastau si plecau. Bucurestiul era inconjurat de codri si avea un diametru de maximum un kilometru. Oamenii au inceput sa-si sape ascunzatori si tuneluri pentru ei, dar si pentru depozitarea averilor. In zona Unirii, pe strada Negru Voda a fost descoperit un tunel captusit in totalitate cu caramida, cu o latime de 1,5 metri, datand se pare din secolul XVI. Sapat la o adancime de peste zece metri, un tunel de circa 350 metri leaga pe sub pamant Curtea Veche, Hanul lui Manuc si Biserica Domneasca.

Alte numeroase cai subterane de acces fac legatura intre diverse imobile. Pe strada Batistei (intre Casa Luca - un fost cazinou si Banca "Marmorosch Blank"), pe strada Aristide Briand (din subsolul unui imobil se poate ajunge pana la malul Dambovitei), Calea Victoriei (un tunel porneste de langa blocul turn, trece pe sub Dambovita si ajunge undeva langa sediul actualului IGP) etc. Alt tunel celebru este cel existent sub Piata Victoriei, spre Kiseleff, care pleca de la palatul unui fost boier, actualul sediu al Clubului Petrolistilor, din Piata Amzei, o cladire frumoasa, in stil gotic, cu crama.
In perioada regelui Ferdinand, familia regala folosea un tunel care pleca de sub Palatul Regal (actualul Muzeu National de Arta), din sala cazanelor si iesea direct in Cismigiu, langa Palatul Stirbei (astazi sediul UNESCO).

Cum se "teleporta" Ceausescu

In perioada 1970-1975, Calea Victoriei a fost blocata. Se efectuau lucrari la un tunel care facea legatura intre Comitetul Central, Muzeul de Arta si Sala Palatului. Arhitectul Roguski isi aminteste ca „era un tunel elegant, foarte bine realizat, cu toate dotarile necesare”. Era astfel construit, cu sursa de apa proprie, incat in cazuri de urgenta se putea ramane la interior cel putin trei zile fara interventii exterioare. Ceausescu venea de la CC direct in loja de la Sala Palatului, prin tunel, fara paza, lucru care ii contraria pe multi care nu il vedeau traversand Calea Victoriei.

Sub fostul CC exista mai multe cai de acces la nivelul subsolului doi. In decembrie 1989, tunelul care era liber, accesat cu un lift personal, si care ar fi trebuit sa-i asigure iesirea lui Ceausescu trecea pe sub CC, CC-UTC, Bdul Magheru, Intercontinental si facea legatura cu tunelurile tehnice de langa statia de metrou Universitate.

Romulus Cristea

Catacombele Bucurestiuui nu sunt deschise publicului- unele sunt blocate, altele sunt incluse in planurile MApN, MAI si SRI. Din pacate, nu am putut publica in articol toate informatiile (au existat restrictii indreptatite din partea aurtoritatilor; in alte cazuri au fost retineri de alta natura- teama unor pelerinaje in acele locuri). Insa ce va pot spune: un ochi ager le vede prin Bucuresti. Exista aceste guri de intrare care sunt vizibile in mai multe locuri din Bucuresti: Zona Cotroceni, Parcul Cismigiu (mascate in spatele unor monumente), zona Lipscani, casa Poporului, Politehnica... zeci de locuri. Personal am vizitat cateva din ele, inclusiv pe cele din Piata Revolutiei! Din pacate, au existat restrictii la publicare.

Romulus Cristea

1. Vad ca se tot discuta despre parcajele subterane din zona. Ceea ce nu se stie (de foarte multi): chiar in zona respectiva, unde Videanu are in "proiect" o astfel de constructie, EXISTA UN PARCAJ SUBTERAN in conservare din 1990. Parcajul pe doua niveluri se afla sub carosabilul din fata actualei cladiri a MAI-ului (fosta Senat din 90)si sub statuile din zona (Maniu si memorialul revolutiei). Intrarea in parcaj se realiza prin poarta blocului alaturat (Calcanul celebru). Pana in 90 exista o poarta imensa metalica (permitea intrarea unui camion) - cred ca mai exista. Parcarea a apartinut DSS-ului, respectiv Directia a V-a. Este suficient sa intrebati pe cei din zona (bloc) sau pe cei mai varstnici din Bucuresti. Cred ca si o parte din arhitectii de pe grup cunosc unele amanunte (cel putin unul).

2. In afara tunelului pomenit in articol, mai exista o alta retea de tuneluri paralela cu un imens viaduct care strabate zona. Constructia dateza cam din anii 1935-1940.
Romulus Cristea

Cu caleasca prin catacombe

Istoria catacombelor de sub Bucuresti incepe undeva prin jurul anului 1750. Astfel cai de acces subterane serveau pentru circulatie intre palate, intre casele oamenilor bogati, erau locuri unde oamenii isi puteau ascunde bunurile sau se puteau adaposti in vremuri de restriste. Arhitectul bucurestean Camil Roguski, fost angajat al Ministerului Afacerilor Externe, dar si la unitatea de intretinere si decorare a palatelor prezidentiale din perioada ceausista, a fost unul dintre putinii civili care au avut privilegiul sa vada si sa participe la cartografierea, la construirea si decorarea unor tuneluri secrete din mai multe localitati.


In perioada regelui Ferdinand, familia regala folosea un tunel care pleca de sub Palatul Regal (actualul Muzeu National de Arta), din sala cazanelor si iesea direct in Cismigiu, langa Palatul Stirbei (astazi sediul UNESCO). Prin anul 1981, am fost trimis sa-l reamenajez: a fost zugravit, electrificat, s-au facut dotari si a fost chiar mochetat. In anul 1989, ni s-a solicitat astuparea acestuia cu nisip, argumentandu-se ca nu era practic, Ceausescu neutilizandu-l niciodata", a precizat arh. Camil Roguski. Intrarea in tunel a fost zidita, si chiar in fata acesteia a fost ridicat un monument inchinat Jandarmeriei. Urmele niselor de intrare sunt inca vizibile si astazi.

Nu avem alte poze cu catacombele istorice pentru ca eu nu sunt istoric si pentru ca Ceausescu le-a tinut secrete si le-a dezvoltat iar puterea neo-comunista le-a tinut tot secrete pentru ca Senatul a fost in Piata Revolutiei in Palatul de Interior pana acum 2-3 ani... si nimeni, nici un ziarist si nici o organizatie de patrimoniu nu a cerut (inca) deschiderea catacombelor istorice pentru public. (Romania Libera)

„Se poate construi in subteranul Pietei Revolutiei? Istoricii spun ca NU !

Se vor distruge catacombele Bucurestiului (una din atractiile turistice din multe capitale europene si de la Sofia o reprezinta chiar catacombele, care au fost iluminate si deschise turistilor).

La 12 metri sub platoul Pietei Revolutiei exista o retea de catacombe prin care se circula cu barca. Culoarele au latimea de aproximativ doi metri, prin care curge un rau subteran adanc de un metru. Cu apa curata. Debitul raului secret e aproximat la 1,5 metri cubi pe secunda. La intrare, aceste cai navigabile care stabat Capitala sunt utilate cu barci pneumatice. Informatiile ne-au fost furnizate de istoricul Dan Falcan, seful sectiei de istorie a Muzeului Municipiului Bucuresti.

Capitala Romaniei are o traditie de secole in materie de tainite si coridoare secrete. Din datele pe care le detin istoricii, primele coridoare subterane demne de luat in seama au fost beciurile producatorilor de vinuri. Acestea aveau zeci de metri si erau atat de largi incat se circula cu carele. In secolul al XIX-lea au aparut edificiile care aveau tuneluri de refugiu, cum e tunelul care leaga Palatul Ghica Tei de Manastirea Plumbuita, lung de mai bine de un kilometru.

In nordul Parcului Cismigiu, Biserica Schitu Magureanu e legata prin subterane de Palatul Cretzulescu. Sub Palatul Golescu, situat langa stadionul Giulesti, a fost depistat un coridor subteran care da inspre lunca Dambovitei . Coridorul a fost folosit si de Tudor Vladimirescu. De pe la 1826 ne-au ramas cateva relatari care ne dau o imagine asupra catacombelor de sub capitala Tarii Romanesti.

Conform relatarii militarilor, la subsolul cladirii CC (Palatul de Interior al Regelui Carol II, fostul CC pe vremea comunista) au gasit un tunel. Dupa ce au strabatut aproximativ 30 de metri au gasit o nisa cu o lada mare, in care erau 16 barci din cauciuc, cu pompe de umflare. Dupa alti 20 de metri militarii au observat ca peretii tunelului au alta culoare. Au ridicat capacul iar sub el au gasit un chepeng de fier. L-au ridicat si au gasit un rau cu apa curata, care curge intr-o matca artificiala din beton. Are latimea de circa 1,5 metri si adancimea de aproximativ un metru. Raul se afla la aproximativ 12 metri sub platforma Pietei Revolutiei . Cele 16 barci erau folosite de fapt pentru acesta cale de navigatie. Albia amenajata are pe lateral bare metalice facute pentru oprirea sau impulsionarea barcilor.

Reteaua are guri de iesire in Palatul Regal, Biserica Cretzulescu si magazinul Muzica.
"In urma unor cercetari ulterioare a reiesit ca ramificatiile subterane au corespondenta cu circa 80 de obiective din Bucuresti, cum ar fi cladirea ASE, Casa Enescu, Opera Romana etc. Subliniez, relatari sunt ale unor ofiteri din cadrul armatei. Lucru foarte interesant, nimeni nu neaga existenta acestor cai de navigatie secrete, dar cand am incercat sa le exploram, nu ni s-a permis pe motiv ca nu se poate".

Despre aceste galerii ale lui Ceausescu ne-a vorbit si Radulescu Dobrogea, presedintele asociatiei Ecocivica, fost inspector de mediu in Primaria Capitalei, omul care s-a ocupat multi ani de panza freatica a orasului. El sustine ca stie de aceste galerii ale lui Ceausescu si ca apa limpede care curge prin ele este panza freatica de sub oras.

Administratorii Senatului au vazut numai intrarea in catacombe. "Pot sa va spun ca am auzit despre aceste lucruri, dar nu le-am vazut. Exista o cale de comunicatie subterana care pleaca din Senat catre Piata Revolutiei, o cale care pleaca de la Palatul Regal catre Piata si inca una, tot din Palatul Regal, catre Biserica Cretzulescu. Intrarile in aceste cai de acces le-am vazut, dar unde se opresc, nu stiu, nu este treaba noastra sa cotrobaim pe acolo", ne-a declarat inginer Constantin Bratu, directorul tehnic al administratiai cladirii Senatului Romaniei.

"Putem rezista la doua bombe atomice succesive, calculat dupa metodologia sovietica. Diafragma zidului este de 1,40 metri", aceasta este structura pe care este asezat Palatul Parlamentului, potrivit unuia din inginerii-constructori care au inceput sa lucreze la aceasta cladire inainte de '89 si continua sa faca acest lucru si in prezent. De fapt, Secretariatul General al Camerei Deputatilor a vrut, probabil, sa se razbune pe ziaristii care au scris ironic despre faptul ca este nevoie de nu mai putin de 1,8 miliarde de lei pentru igienizarea subsolului Casei Poporului. In consecinta, jurnalistii au fost invitati sa-si murdareasca pantofii prin galeriile intunecate, pline de apa si de mizerii, fecale, prin care se pare ca n-a calcat pana acum nici un parlamentar. Totul a inceput ca o excursie scolara in weekend: zeci de ziaristi, cameramani si fotoreporteri imbracati gros, pentru a rezista frigului, au fost coborati in pesterile de sub Palat de catre o mica armata de cadre, dotata cu lanterne puternice, statii de emisie-receptie si telefoane mobile. Dedesubt, culoare imense, cu tevi sparte, cizme de cauciuc desperecheate si cutii de tabla de la celebrele conserve cu fasole si carnati, meniul-standard al muncitorului roman de pe vremea lui Ceausescu. Ca un semn ca pe acolo s-a trecut si dupa 1990, pe jos se aflau si pachetele de staniol pe care scria "Susanli ciubuk". Sub Palatul Parlamentului se afla, de fapt, un mic oras, partial folosit ca depozit sau garaj si partial pustiu sau inundat. De exemplu, tunelul care duce la tribuna oficiala, aflata pe peluza din fata cladirii, si care are drept scop evacuarea oficialilor in caz ca pe timpul unei parade militare se intampla ceva grav, este plin cu apa. Si adapostul antiaerian prezentat ziaristilor nu era, de fapt, decat un beci murdar pe podeaua caruia baltesc cateva degete de apa. Se pare insa ca sub acest adapost, aflat la 19 metri sub pamant, se mai afla un altul, la cota minus 27, functionabil si pregatit pentru familia Ceausescu, dar despre a carui existenta nu vrea sa vorbeasca nimeni oficial. Cateva sute de muncitori lucreaza in aceste catacombe imense, care, pas cu pas, sunt curatate si urmeaza sa se transforme, la randul lor, in garaje sau depozite pentru arhive. O parte a subsolului este in custodia unor servicii secrete, care-si adapostesc aici masinile. Pe teritoriul militarizat al unui astfel de serviciu se afla si cele doua coloane in care sunt ziditi cilindrii cu hartiile semnate de Nicolae Ceausescu, pentru a fi puse la temelia cladirii. O explicatie a faptului ca nici un parlamentar nu a coborat in beciurile cladirii ar putea sta in legenda ca aici au fost descoperite gropi comune in care erau aruncati, pe la 1600, cei morti de pe urma unei epidemii de ciuma. Bacilul acestei boli poate rezista sute de ani. (Adevarul, 8 martie 2003)

Casa Poporului e, în mod cert, cea mai mare casă a surprizelor din lume. Are ascunzişuri şi tunele secrete, s-a vorbit de buncăre şi de catacombe. A ieşit însă la iveală, că unele dintre aceste tuneluri s-au inundat cu dejecţii, parlamentarii nemaifiind legaţi la canalizarea Capitalei, ci aflându-se neştiutori deasupra unei mlaştini insalubre.

De când i s-a pus prima cărămidă la temelie, Casa Poporului nu îmbătrâneşte un an fără să se afle în centrul unui scandal. În ultimii ani cel puţin, descoperirile de prin subsolurile Palatului Parlamentului au uimit cetăţeanul de rând. Ba apărea o piscină, ba un centru de fitness, ba tone de gunoi. Ieri, în Biroul Permanent al Camerei Deputaţilor s-a ţinut însă o dezbatere pe o temă nouă şi de necrezut: toate dejecţiile din Palatul Parlamentului nu mai ajung în canalizarea oraşului!

S-au colectat într-un sistem de tunele subterane, de jur-împrejurul Palatului Parlamentului. Cel mai rău lucru este că jgheaburile improvizate nu sunt nici măcar acoperite, iar tot ce se scurge din Casa Poporului pluteşte şi emană mirosuri insalubre. Emanaţiile ajung, nici mai mult, nici mai puţin, decât în sistemul de aerisire al întregii clădiri. Se explică astfel mirosurile insuportabile care apar din când în când în lifturi.

Surse din Biroul Permanent al Camerei ne-au mărturisit că problema e mai veche, dar că a fost ţinută sub tăcere. Însă decizia de ieri a fost că se vor chema firme specializate pentru consultări. Ipotetic, tunelele respective trebuie curăţate, numai că, în prezent, în ele se colectează cam tot ce iese din Casa Poporului. A apărut astfel inclusiv ipoteza închiderii Casei Poporului şi expedierea în concediu forţat a senatorilor, deputaţilor şi a celor câteva mii de angajaţi, ca să se poată repara canalizarea.

«Problema e la nivelul -15»

Secretarul General al Camerei, Georgeta Ionescu, ne-a explicat ieri că problema se află la nivelul -15 al Casei Poporului. Acolo se adună toate apele uzate şi se depozitează în condiţii improprii. „Din start proiectul clădirii a fost deficitar. Trebuia ca inelul colector să fie măcar în afara clădirii", ne-a spus Secretarul General. Urmează să se inventarieze punctele sensibile, să se realizeze un proiect iar remedierea se va face până la sfârşitul anului. Georgeta Ionescu a informat ieri conducerea Camerei că se va modifica lista de investiţii din actualul buget. (de Camelia Stefan, Click, 6 martie 2007)

Să părăsim acest colţ... minunat şi să ne furişăm pe aleea paralelă cu strada Schitu Măgureanu spre locul din care pornea cândva un tunel (azi intrarea în el este astupată). Istoria tunelelor bucu-reştene e lungă. De când cu desele năvăliri, de la Mircea cel Bătrân la Vlad Ţepeş şi apoi, aproape toţi domnitorii au găsit de cuviinţă să le lărgească şi să le prelungească în funcţie de interese. Tunelul la care mă refer din dealul unde Cişmigiul se delimitează de stradă era unul de legătură între Schitul Măgureanului (de care voi mai aminti ceva mai târziu) şi Palatul Cretzulescu de lângă Universitatea de muzică de azi, palat în care în zilele noastre se află un sediu al UNESCO. De aici, o ramificaţie subtraversa Calea Victoriei ducând spre Biserica Doamnei şi mai încolo spre Curtea Veche prin Lipscani. O altă rami-ficaţie traversa Cişmigiul, urmând ca pe sub Dâmboviţa să ajungă la mănăstirea Mihai - Vodă, iar de aici, mergând mai departe pe sub Palatul Cotroceni şi Drumul Sării, ieşind undeva în Calea Giurgiului şi moşiile Bellu. Cetatea lui Ţepeş, aflată în dealul de care am vorbit este şi a fost permanent un loc tainic, plin de mister. Aici, lângă intrarea ferecată a tunelului s-au sărutat şi încă se mai sărută mii de perechi de îndrăgostiţi... Iată, că plimbările noastre pe aleile Cişmigiului dau roade... (Cu piciorul… prin Bucuresti (II) de Ion Cogan – Conexiuni nr. 17, iulie 2006)

Nu cred că Ion Andreescu pictorul, scriitorii şi criticii, matematicienii, actorii, muzicienii, arhitecţii, regizorii de mai târziu – Tudor Vianu, Cincinat Pavelescu, Al. Rosetti, Camil Petrescu, Urmuz, Florian Pittiş, Liviu Ciulei, Emil Prager, Mircea Djuvara, Dan Barbilian, Alfred Alessandrescu, Vasile Voiculescu, Grigore Băjenaru, Lia Manoliu, Victor Kernbach, George Cretzianu, Mihail Andricu şi mulţi, mulţi alţii asemeni lor, absolvenţi de frunte, ar avea să-mi reproşeze că le-am făcut publice minunatele escapade la „cetate”, la „catacombe”, la „Buturugă” – dar aici, aşa, mai feriţi. (Cu piciorul… prin Bucuresti (III) de Ion Cogan - Conexiuni nr. 16, iunie 2006)

Cei de o vârstă cu mine sau mult avansaţi în etate îşi aduc aminte cu plăcere marile atracţii ale grădinii, pentru că mintea copilului de atunci le-a înregistrat într-un fel inegalabil, combinând miraculos poveştile despre hoţii vremurilor trecute adăpstiţi de potere prin catacombele Cişmigiului (pe insulă, la Cetăţuie sau în multe alte locuri ferite ) cu inocenţa idilelor consumate pe băncile aleilor sau pe movila centrală sub a cărei poale trona vestita „Buturugă”. (Cu piciorul... prin Bucuresti (IV) de Ion Cogan – Conexiuni nr. 18 august 2006)

Fragment din „Orbitor – aripa stanga” de Mircea Cartarescu

Partea a II-a

[...] Măria fusese şi ea o dată în camera miracolelor, şi rămăsese năucită de atîtea frumuseţi. Se vede că bătrînul Catana fusese cineva la vremea lui, negustor cu cheag. Camera era plină cu mobile vechi, împodo­bite cu ghirlande, trandafiri şi amoraşi de lemn. Pe acoperămîntul de pat, de pluş pestriţ, stătea o mare păpuşă cu cap de ipsos, îm­brăcată într-o rochiţă de voal roz. Alte păpuşi, mai mici, cu rochii largi de burete roz şi albăstrui, erau înşirate pe noptieră şi pe lada patului, alături de chinezi de ipsos şi dintr-o piatră verzuie stră­vezie. O mare carpetă acoperea tot peretele de care era lipit patul. Măriei i se tăia respiraţia cînd o vedea. Carpeta înfăţişa un lac al­bastru cu nuferi, iar pe malul lui era un cîmp mare de flori. în mijlocul florilor şi boschetelor de lămîiţă se înălţa un pavilion auriu, plin de spanioli şi spanioloaice. Doi dintre ei dansau, ea cu fuste înspumate şi ridicîndu-şi braţele cu castaniete, el ţeapăn, cu vestă foarte scurtă, pantaloni pînă la genunchi şi ciorapi albi, păr buclat, prins în codiţă şi pălărie de torero. Ceilalţi stăteau în jur, pe scaune, băieţii făcînd curte fetelor, cîţiva cîntînd din chitări... O mulţime de porumbei se-ncurcau printre picioarele lor. Pe alţi pereţi erau tablouri cu rame înflorate, grele, mîncate de cari. Cel mai mult îi plăcuse fetei cel reprezentînd un pisoi cenuşiu, dar şi cel cu lebedele şi cu muntele conic, de lînă creaţă. în vazele de pe masa încărcată de macrame-uri pluteau un fel de spice pufoase, fiecare vopsit în altă culoare. Faţa de masă avea ciucuri grei de mătase. Aerul era cafeniu şi mirosea a vişinată. Din tavan coborau sute de ţurţuri de tencuială, încît gîndeai că te afli într-o peşteră a comorilor, ca şi un policandru vechi, cu abajururi de hîrtie cre­ponată. Seara, lumina care se filtra prin fereştile proprietarilor era roză şi pîlpîitoare, ca-n vis.

Dar Catana nu părea să dea cine ştie ce importanţă camerei pe care o-mpărţea, de voie, de nevoie, cu paceaura. El îşi dura, de o viaţă, altă odaie, care avea să-l poarte în veşnicie, ca o arcă de mar­mură. Despre nebunia lui aflaseră toţi chiriaşii chiar de la cucoană, care, în beţiile ei feroce, după ce-l acoperea de zoaie pe bătrîn, răcnea ca o descreierată că i-a mîncat tinereţele şi i-a prădat ave­rea de la părinţi. „Cavou îi trebuie lui! Cavou, cînd abia ne ducem zilele! Umblai cu boarfele Dămăroaiei, ai, şi strîngeai bani pentru cavou! Măsluiai cîntarul la prăvălie şi te gîndeai la lumea de apoi! Haoleu, cînd te-or apuca dracii-ăia şi ţi-or turna ulei încins în cur, mînca-te-ar viermii să te mănînce, cu cavoul tău cu tot! Păcă­tosule ! Ştiţi, oameni buni, ce-a făcut criminalu-ăsta la viaţa lui ? Ăsta, aşa oaie blîndă cum îl vedeţi! A omorît-o pe una cu care trăia, cînd avea negustoria la Buzău, a ars-o-n foc şi i-a strîns ce­nuşa şi-o mînca dimineaţa cu linguriţa dintr-o oală mare, uite-aşa, şi după ce-a mîncat-o toată lepra asta s-a dus la poliţie şi l-au bătut ăia o săptămînă de l-au tîmpit, cu toate că mărturisise singur, şi-a făcut doişpe ani de puşcărie, uite, nemernicu-ăsta, de-l vedeţi pe prag, că ziceţi că io sînt nebună, da-ntrebaţi-mă ce mi-a făcut omu-ăsta la viaţa mea, de mă mir că nu m-a băgat şi pe mine-n mormînt. Şi-ţi trebuie cavou ? De marmoră trandafirie ? Cu îngeri de piatră ? Oameni buni, mai bine era beţiv, mai bine bea banii, ştiam o treabă, da el de patruzeci de ani strînge pentru cavou. De douăzeci de ani pietrarii îi mănîncă paralele. Ştiţi ce are porcu-ăsta la Bellu ? Palat, oameni buni, nu cavou. Te plimbi cu căruţa prin el. Şi ce statui! şi ce bibiluri! şi cîte odăi! cîte morminte goale! Un neam întreg poate să stea acolo pîn-la sfînta judecată. Păi nu puteai, mă, să faci nişte case, colo, la şosea, să trăim şi noi ca oame­nii, să-ţi îmbraci copiii, că mi-ai făcut o liotă, asta ai ştiut să-mi faci, tu cu foloasele, eu cu ponoasele. Nu puteai ? Ce te-ncălzeşte cavoul dacă crapi ? Ori te-aruncă în stradă să te-ntinză cîinii, ori în cavou de marmoră, nu ţi-e totuna ? Mai ştii tu ceva ? Ai murit, eşti mort, omule, aşa să ştii. Sapa şi lopata! Slavă Domnului că-s mai tînără ca tine. Mîine-poimîine o să te-ntind pe masă, ţeapăn şi rece, şi ce-o să mai rîd! Ce geamparale o să joc în jurul tău, uite-aşa! Hiiiii! Şi-o să te-apuc de nas, şi-o să-ţi scot puţa afară, în văzul lumii, aşa să ştii. Spînzuratule! Nebunule! Să crezi tu că o să ai parte de cavoul tău de marmoră. Cînd mi-oi vedea ceafa. Să zici mersi dac-o să te-ngrop într-un colţişor de cimitir năpădit de bozii. Că mi-ai otrăvit sufletul o viaţă-ntreagă, nemernicule!" Chiriaşii se uitau la ei ca la bîlci şi se stricau de rîs, iar venerabilul bătrîn dădea din cînd în cînd din cap cu ochii stinşi şi zicea cu blîndeţe: „Aşa-i, aşa-i cum zice ea, oameni buni. Iertaţi-mă, oameni buni", însă vorbele lui erau imediat acoperite de alte ocări ale consoartei. Abia peste ani Măria avea să-şi dea seama că bătrîna nu minţise în delirul ei, ba dimpotrivă, că mintea ei obtuză nu fusese în stare să intuiască pînă la capăt realitatea, cînd redusese cavoul lui Catana la un palat. Căci bătrînul îşi dăduse sufletul în 1962, creştineşte, cu popă şi luminare la căpătîi, jelit de toată curtea şi avînd faimă de sfînt în cartier. Nu lăsase în urma lui decît casele şi o monedă de 50 de bani în cutia traforată de pe masa cu franjuri fabuloşi. în ciuda promisiunilor feroce, proprietăreasa făcuse înmormîntarea cu toată pompa, după cele mai simandicoase obiceiuri de mahala. Şase ţigani cu alămuri cojite şi strîmbe şi cu o tobă mare urmau, cîntînd marşuri mortuare, dricul de lemn sculptat, cu vitrine sub­ţiate de atîta lustruit, tras de cai mascaţi, cu panaşe negre. Cîţiva ţigănuşi purtau prapure grele, decolorate de intemperii. Unul era agăţat şi la intrarea în curte. Ţinîndu-se de marginea din spate a dricului şi bocind, în haine negre, grosolane, veneau Ma'am Ca-tana şi rubedeniile, iar în urmă toată liota din curte şi de pe stradă, mîncînd seminţe şi pălăvrăgind. Măria auzise de la Leana Nebuna, care-o călca din cînd în cînd în noua casă de pe Ştefan cel Mare, că murise Catana, şi sosise şi ea să-l vadă pe bătrîn dus pe ultimul drum si să-şi mai vadă şi foştii vecini. Era deja slabă şi acrită de viaţă. îl zărise pe Catana în sicriul căptuşit cu satin alb, printre coroanele cu trandafiri de hîrtie creponată: părea că în coşciugul fără capac odihneşte însuşi bunul Dumnezeu. Convoiul o luase pe Colentina pînă la Obor, pe Moşilor, străbătuse centrul oraşului şi în cinci ore ajunse pe aleile încărcate de locuri de veci ale ci­mitirului Bellu. Aici casele de piatră cu decoraţii de marmură şi bronz înnegrit, cu statui şi poze ovale, cu uşi şi geamuri zăbrelite, dădeau impresia unui oraş locuit de o altă specie, cu alte nevoi şi altă anatomie. Chiparoşi trişti se desfoiau spre cer. întortochin-du-se printre morminte şi cavouri, dricul ajunse în faţa unei construcţii stranii.

Era o casă roz, care lucea nostalgic în înserare. Căci în acel noiembrie umed seara se lăsase repede ajutată de norii galbeni po­somoriţi. Cavoul avea un fronton triunghiular, sever, cu o fe­reastră rotundă în centru. Uşa era încadrată de două firide, cu două statui de bronz lustruit. Ce fel de fiinţe omeneşti erau re­prezentate de acele bronzuri ? Ce fel de plecăciune în faţa mis­terului morţii era aceea ? Căci statuile urlau mut, înnebunite de groază sau de o sfîşiere cumplită a măruntaielor. Li se zăreau cerul gurii şi măselele pînă-n fundul gîtului, iar acolo, dincolo de omu-şor, culoarea devenea roşiatică (poate şi din reflectarea amurgului), ca şi cînd beregata şi înghiţitoarea ar fi fost de carne, de parcă în cumplita coajă de bronz ar fi fost închise trupuri omeneşti încă vii, cu organele moi palpitând şi sîngele zvîcnind prin furtunurile venelor şi mintea lor simţind în toţi neuronii acea agonie fără sfîrşit. Statuile de bronz încremeniseră în gesturi de apărare şi respingere, cu degetele răşchirate, cu coastele la vedere, cu pîntecul supt, într-o încercare disperată de a se rupe de pe piedestalul lor şi a o lua la fugă prin cimitirul nesfîrşit. Abia după ce preotul a stropit totul cu agheazmă, ciudata clădire şi-a pierdut puterea de fascinare. Frecîndu-se la ochi, oamenii au văzut că, de fapt, cei doi efebi de bronz erau îngeri, şi că gurile lor deschise cîntau, şi că ochii le erau înălţaţi către văzduhuri. Slujba a fost lungă şi plic­ticoasă, după care (căci se lăsase bine întunericul, în adîncul căruia iradia numai templul, ca un cristal trandafiriu) sicriul a fost co-borît pe treptele cavoului. Uşa de fier înnegrit, foarte grea, bine unsă, lăsa să se vadă o încăpere goală şi un şir de trepte de piatră ducînd spre un subsol. Groparii duceau cu grijă coşciugul pe umeri, şi în urma lor coborau rudele. Măria crezu că nu va mai fi loc şi pentru ceilalţi. Ea, oricum, nu vroia să intre. Nu-i plăcuseră niciodată înmormîntările şi nici preoţii. Nu credea în viaţa de apoi, sau mai bine zis, nu-şi punea problema. „Parcă s-a mai întors cineva de-acolo, să spună ce-o mai fi ? Dacă te simţi cinstit în su­fletul tău, n-are de ce să-ţi fie frică. Ce-o fi, o fi." Dar, cu încetul, lumea începu să se rărească în jurul ei, toţi coborau, şi părea să fie încă loc. Curînd, rămase singură, înfiorată de întunecime şi ră­coare. Arhitectura neregulată, acum neagră ca smoala, a cavourilor din jur, zimţa cerul ca dinţii unui ferăstrău. Cîte-o statuie (înger cu trompeta şi cu aripile-ntinse) se profila cafenie pe zaţul încă gălbui de la orizont. Chiparoşii erau şi ei daţi cu păcură şi se clă­tinau sinistru. Măria, îngheţată de spaimă, coborî.

Foarte adînc, înaintea ei, zărea două-trei siluete avansînd în în­tunericul verde, contopindu-se cu el. Treptele păreau să nu se mai sfîrşească. Măria cobora de ore-n şir, şi aproape că uitase unde se afla, cînd zări, la capătul ultraîndepărtat al diagonalei scării, un dreptunghi minuscul de lumină. Nu mai înalţi decît nişte insecte, cei din urmă oameni din convoiul mortuar sclipiră o clipă în acea lumină, care se apropia cu încetul, şi dispărură pe poarta cea lim­pede. Măria îi urmă, şi se pomeni într-o hală enormă, înaintînd minusculă pe un mozaic lustruit şi măreţ. Sala părea rotundă, dar marginea ei extremă era atît de îndepărtată, încît aproape că dis­părea într-o ceaţă sidefie. Sprijinită pe colosale coloane de porfir, o cupolă aurie se înălţa prea sus ca să existe cuvinte pentru a-i descrie înălţimea, mai sus decît bolta cerească pentru un truditor al pămîntului şi mai sus decît sfera de cuarţ a constelaţiilor. Sculp­turi monstruoase erau orînduite-n nişe, de jur-împrejurul sălii, alternînd cu coloanele roşu-brune. Reprezentau bărbaţi şi femei nude, vopsite-n culoarea pielii, femeile mai roze, bărbaţii măslinii, toţi cu aceiaşi ochi de azur şi aceeaşi teroare pe chipuri. Grosimea unghiilor lor de la picioare era cam cît un stat de om, iar din feţele pierdute-n ceaţa bolţii de aur se zăreau doar luminile ochilor dila­taţi. Fiecare gigant îşi exhiba tragic cîte o infirmitate: o femeie avea sînul stîng atins de elefantiazis, atîrnîndu-i ca un sac hidos pînă la pubis; alta avea capul înfundat în torace şi sternul ieşit în faţă ca al păsărilor. Bărbatul cel mai apropiat avea un picior poliomielitic, lipsit de pulpă şi coapsă, doar cu femurul, tibia şi peroneul în teci de piele zbîrcită. Hernia următorului îi umpluse testiculul, lăbăr-ţîndu-i-l pînă la pămînt. Ciungi, şchiopi, pitici, caşexici, coxalgici, cu spina bifida, cu obezitate monstruoasă, ciclopi, cu buză de iepure, cu unsprezece degete la mîini şi la picioare, cu pielea vînătă de la o malformaţie cardiacă, leproşi, atinşi de antrax, de scro-fuloză, de vitiligo, şirul curb de statui gigantice îmbrăţişa cu un inel al estropierii sala rotundă, pe nesfîrşita căreia suprafaţă înainta către centru, ca o procesiune de acarieni, convoiul mortuar.

Măria străbătea, privind cu gura căscată în jur, vaste suprafeţe colorate, închipuind, desigur, pe podeaua dulce de piatră semi-preţioasă (malachită? obsidian?) un vast desen, geometric sau figurativ, dar care scăpa cu totul din vedere. De foarte sus, din apropierea apexului bolţii, s-ar fi putut zări, doar, fabulosul mo­zaic, cu întreaga lui semnificaţie. Pantofii ieftini ai gospodinei erau însă ca degetele neexperte ale unui orb de puţină vreme sau ale unui adolescent mîngîindu-şi prima femeie. încet, cei ce purtau sicriul se apropiau de mijlocul sălii. Li se desfăceau, înaintînd, mereu alte perspective. Putură zări, astfel, deschideri simetrice în peretele curb, între nişe şi coloane, ca nişte portaluri cu inscripţii de bronz şi înflorituri complicate, care dădeau în nesfîrşite galerii. Lumina dulce şi colorată, ca de catedrală, umplea mausoleul cu un jeleu diafan, venit de nicăieri. în tăcerea veştedă, doar ţocănitul blacheurilor se percepea, micuţ şi armonios ca o muzică de carillon. Măria păşea între rubedeniile cernite ale bătrînului. Nu-şi putea lua ochii de la sicriu, care era acum o coajă de sticlă fumurie, pris­matică, pe care cei şase gropari o cărau poticnit. Cît de mult se schimbase şi mortul! Trăsăturile feţei i se estompaseră, ochii se mai vedeau ca două bile imense sub pielea groasă a feţei, de parcă globii s-ar fi contopit cu emisferele cerebrale, nasul şi gura se contopiseră într-o trompă care-i cobora pînă-n piept. Mîinile şi picioarele se resorbiseră în pîntec şi torace, care se umflară în forme respingătoare. Hainele plezniseră, barba şi părul zăceau îm­prejur ca puful unei păpădii scuturate, şi larva albicioasă, palpitînd uşor, zăcea acum, pasivă dar vie, în elitrele sicriului. Măria apucă şi ea coaja tare de chitină translucidă, cu ochii dilataţi şi pielea de găină pe braţe.

In centrul sălii, atît de departe de peretele circular încît statuile şi coloanele abia se străvedeau prin ceaţa albăstruie, nu mai impo­zante decît o pădure aflată la orizont, se afla un mormînt de cristal, cu capacul dat la o parte. Groparii îşi lăsară jos povara, lumea se adună-n cerc, şi popa începu să cădălniţeze şi să cînte. Toţi îşi făceau cruci largi din cînd în cînd şi răspundeau popii cu cîte un „Amin". Ciudate ecouri veneau înapoi de pretutindeni, cu minute întîrziere, interferînd într-un trandafir sonor, aproape vizibil în văzduhul halei. Pupa umedă de secreţii gelatinoase fu aşezată în casa de cristal, şi capacul, acoperit de o inscripţie măruntă şi ilizi­bilă, fu pecetluit deasupra. Dacă n-ar fi fost fulgerele curcubeene ale prismelor de cuarţ, ai fi zis că larva pluteşte deasupra podelei, atît de limpede şi transparentă era substanţa casei de veci. Tînăra femeie se pierdu în contemplarea lentelor, întortochiatelor miş­cări peristaltice de sub pielea crisalidei, ce semănau atît de bine cu alunecarea globilor oculari sub pleoapele adormiţilor...

Cînd, într-un tîrziu, îşi desprinse privirile de pe coconul uriaş, Măria se descoperi singură. Rubedeniile îndoliate, ţigănuşii cu prapuri, muzicanţii şi preotul pieriseră de parcă s-ar fi dizolvat în aerul acela coroziv. Ca să ajungă la cea mai apropiată ieşire le-ar fi trebuit zile-ntregi. Se resorbiseră în luciul mozaicului nesfîrşit al podelei ? Coborîseră şi mai adînc prin vreo trapă inobservabilă ? Măria nu-nţelegea şi nici nu voia să-nţeleagă. Căci nu poţi gîndi sub bolţi mai vaste ca bolta de os a ţestei tale. încremenită în centrul visului, lîngă mormîntul săpat în cristal, femeia simţi deodată o năruire a întregii ei fiinţe, de par­că ar fi putrezit în cîteva secunde, înainte ca mintea ei să fi apu­cat să moară. Teroarea şiroi pe ea ca o transpiraţie îngheţată. Ştiu că dacă nu se va smulge chiar în acel moment din fascinaţia şi irealul cavernei-cavou avea să rămînă acolo pentru tot­deauna, ca o omidă paralizată, pradă vie pentru monstrul ce zvîcneşte alături, în oul său. Făcu efortul vieţii ei ca să se-nde-părteze, încet, de mormînt şi apoi s-o ia la fugă, ţipînd fără să-şi audă ţipetele, pe dalele multicolore.

Fugi la întîmplare, ore şi ore, oprindu-se din cînd în cînd să-şi tragă sufletul, dar pereţii sălii păreau să nu se apropie deloc, sau s-o facă atît de încet, încît coloanele şi statuile betege păreau nişte gheţari încremeniţi la marginea universului. Totuşi ele ieşeau încetul cu încetul din ceaţa albastră a depărtării, şi femeia îşi dădu curînd seama că se apropia de monstruosul bărbat acromegalic, cu toracele înconjurat de nori, cu lăboaie atît de mari la picioare, încît între degete avea intrări boltite de galerii ce-şi pierdeau perspecti­vele în depărtare. Măria pătrunse astfel în tunelul boltit dintre degetul mic şi următorul de la piciorul drept al statuii, şi se trezi într-un fantastic viaduct de cărămidă. Din loc în loc, pe pereţii păienjeniţi, îşi întindeau coarnele gălbui vechi trofee de vînătoare. Tablouri în rame greoaie, înflorate, de bronz erau prea înnegrite de vreme ca să-ţi mai poţi da seama ce reprezintă. Cămine de mar­mură, reci, grătare şi vătraie de alamă alternau cu scuipătoare din acelaşi metal alunecos. Galeria era luminată de torţe înfipte în suporturi de metal negru, sus în pereţii plini de păianjeni şi molii ale zidurilor. Tăcerea era ţiuitoare şi lumina părea că se stinge pe măsură ce Măria, care brusc îşi amintise că-l lăsase pe Mircişor pentru prima dată singur în casă, înainta tot mai repede între liniile ce se uneau în zare. Măria începu să fugă, îngrozită că nu va mai scăpa niciodată din fabulosul cavou, îşi rupse un toc şi alergă mai departe şchiopătînd, pînă cînd corpul ei mai degrabă decît ea însăşi percepu o imperceptibilă schimbare. Aerul devenea tot mai roşi­atic, dar atît de-ncet, încît părea că la fiecare metru de galerie stră­bătută o singură moleculă vira în acel roz dureros de crepuscul. La fel de lent, podeaua căpăta elasticitate, şi carourile dalelor, cîndva la fel de bine delimitate ca pe o tablă de şah, începeau să-şi întingă culorile una-ntr-alta, să-şi dizolve contururile, asemenea tablouri­lor, căminelor şi trofeelor de pe pereţi, ce-şi pierdeau încet for­mele, tinzînd să se resoarbă în sideful trandafiriu al pereţilor, tot mai neted şi mai monoton. Curînd, Măria înainta printr-o trompă de carne umedă care se curba la marginea vederii într-o spirală tot mai amplă. Pereţii, pe care curgea un lichid gălbui şi mişunau fiinţe cleioase, vibrau necontenit, ţesînd în aerul magic sunete catifelate, împletite cu voci şi clinchetin, din ce în ce mai puternice, pînă cînd femeia avu impresia că merge printre zgomote solidificate. Simţea în ficat ameţeala rotirii, deşi raza marii curburi exterioare, a noua sau a zecea pornind din mijloc, nu putea fi mai mică decît a Bucu-reştiului. După ce străbătu tot melcul, călcînd strîmb pe podeaua la fel de vîscoasă ca pereţii, ea se pomeni în faţa unei sculpturi sau unei maşinării colosale, ocupînd o grotă osoasă, neregulată, pe măsura monstruoasei construcţii. Era alcătuită din trei bucăţi care atîrnau deasupra creştetului Măriei ca trei nori de vară, încîrligaţi ciudat pe cer. Articulate prin zgîrciuri gelatinoase, piesele de os vibrau într-un urlet continuu, ca al războaielor de ţesut, de care femeia îşi aminti cu oroare. Prima — care amintea ciudat de o scară de şa —, ca şi ultima îşi sprijineau extremităţile de două enorme ferestre rotunjite, obturate de membrane străvezii tremurătoare, pe cînd cea din mijloc, asemenea unui fronton de templu, se arcuia între ele făcînd ca ansamblul să cîştige în profunzime şi grandoare. Măria, strivită de dimensiunile neomeneşti ale construcţiei calca-roase, se apropie de fereastra de la extremitatea cealaltă a sălii, urcă pe ciocuri şi excrescenţe de calciu, strivi sub tălpi aceleaşi fiinţe amoebale, pînă ajunse la membrana de culoarea lunii, dincolo de grosimea căreia luceau luminile şi fluturau umbrele altei lumi. îşi lipi fruntea de tendonul călduţ, îşi lipi palmele de tîmple şi de membrană, ca nişte paravane, şi-ncercă să zărească ceva prin substanţa tulbure, hialină. Urletul lumii exterioare devenise chi­nuitor, insuportabil ca al unei cascade uriaşe. Cînd o formă inde­scriptibilă, ieşită brusc ca dintr-un abis, se ridică deodată, verde şi galbenă şi cenuşie, apropiindu-şi — ce? faţa? cefalotoracele? ghimpele din coadă ? — de geamul de carne, Măria începu să ţipe şi o luă la fugă înapoi, fără să-şi audă ţipătul, simţindu-şi doar gîtul rănit, pierzîndu-şi amîndoi pantofii, înapoi prin sala sculpturii enigmatice, prin melcul umed şi prin viaductul care, la capătul multor ore, îşi recapătă dalele dulci de coral, zidurile de cărămidă, şemineele şi scuipătorile de alamă, trofeele de vînătoare şi tablo­urile înnegrite, pătrunzînd în cele din urmă din nou în uriaşa şi ceţoasa sală a statuilor. O străbătu iarăşi diametral, oprindu-se de mai multe ori ca să înnopteze, lungită pe podeaua lustruită, trecu pe lîngă mormîntul de cuarţ din centru, unde larva se înfăşurase deja într-o gogoaşă de fire multicolore şi se văzu pe treptele ne­numărate care duceau spre ieşire. Cînd zări iarăşi lumina zilei iz­bucnind printre chiparoşii melancolici din cimitirul Bellu, Măria îşi făcu cruce. în tramvai trebui să înfrunte privirile gloatei care se holba la picioarele ei goale. Schimbă la Buzeşti şi îl luă pe 24 pînă la Circ. Traversă în dreptul florăriei şi ajunse în holul blocului cu mobilă, unde locuiau de peste un an. încă de la intrare auzi urletele lui Mircişor. Găsi la uşa apartamentului de la cinci o adu­nare de vecini care încercau să-l potolească pe băieţelul care răcnea cît îl ţineau puterile dincolo de uşă: „Mă-mi-ca-mea! Ce mă fac eu fără mă-mi-ca-mea!" Se repezise-ntr-un suflet, descuiase şi-l luase-n braţe pe copilaşul care acum rîdea printre lacrimi, leoarcă de transpiraţie şi îmbujorat de efort.

Fragment din „Ruletistul” de Mircea Cartarescu

Acum stiu sigur că eram cu adevărat supus unor verificări amănuntite, pentru că fusesem propus să-mi incep noviciatul in lumea subterană a ruletei. Uneori sunt plin de fericirea gindului că poate nu există Dumnezeu. Ceea ce in urmă cu cativa ani mi se părea un paradis sangeros (viata mea de atunci imi apare intr-un raccourci verzui, asemenea Cristului lui Mantegna), acum mi se pare un iad eufemizat de uitare, dar nu mai putin posibil, si deci terimant. Ei spuneau, ca să mă incurajeze, cind am coborat prima dată in subteran, ca doar primul joc e mai greu de suportat si că apoi latura „anatomică" a ruletei nu numai că nu te mai dezgustă, dar ajungi să descoperi in ea adevăratul, dulcele farmec al acestui joc; cui ii intră in singe, continuau ei, ii devine necesar ca vinul si ca femeile. In prima noapte m-au legat la ochi si m-au purtat mai intai din vehicul in vehicul pe străzile orasului, pană n-as mai fi fost in stare să spun nici cine sunt, darmite unde mă aflu. Apoi m-au tarat pe niste coridoare sucite si răsucite, am coborat trepte mirosind a piatră udă si a hoit de pisică. Pe deasupra, din cand in cand, se auzea huruitul cate unui tramvai. Mi-au scos carpa de la ochi intr-o pivnita luminată slab de cateva lumanari, unde erau asezate in chip de mese, sub bolta arcuită, cateva butoaie de sardele, iar ca scaune lăzi mai mici sau rondele groase tăiate din trunchiuri de copac. Totul amintea de o cramă aranjată cu ostentatie să pară cat mai rustică. Impresia aceasta era mărită de cănile de tablă si paharele de bere din care, asezati in jurul butoaielor, sorbeau privindu-mă si vorbind intre ei vreo zece-cincisprezece insi foarte veseli, bine imbrăcati. Pe podeaua de lut fojgăiau gandaci mari de bucătărie. Unii, striviti pe jumătate de vreo lovitură de călcai, mai agitau citeva labe si-o antenă. M-am asezat la masa unde stătea si amicul meu roscat. Pariurile deja se făcuseră, erau inscrise cu cretă pe o mică tablă neagră, asa că am dedus că deocamdată aveam să fiu doar spectator.





Niciun comentariu

Copyright © 2009-2017 by Reptilianul Collective. Un produs Blogger.