luni, 25 mai 2015

7 Ani de explorat locurile uitate din București

Ioan-George Pancencu



Se împlinesc 7 ani de când explorările urbane mi-au devenit un reflex firesc.


Treacă anii și hardurile și laptopurile stricate în care mi-am pierdut cam toate fotografiile și uite-mă aici, activând tot în fenomenul URBEX. Eu, Robert și Alex. Chit că în alte forme - ghizi turistici, jurnaliști sau film-makeri. Lui Alex i-a rămas blogul. Mie mi-a rămas experiența imaterială pe care, în limitele dimensiunii unui articol de blog am să încerc să o împărtășesc.

Există un ritm în explorările urbane. Grafferii sunt primii. Nu știu cum de, dar așa e. Au un curaj inimaginabil, se strecoară prin metrouri, prin locuri păzite atât de firme de pază cât și de forțe militare. Ei sunt în opinia mea adevărații urbex, doar că nu prea îi interesează spațiul în sine cât ineditul locului în care ei pictează sau cum se numește ce fac ei.

Urmăm noi, urbex. Apoi oamenii care fură cărămizile și infrastructura metalică. Într-un final apar și puștanii de 14-16 ani care-și fac shootinguri foto și se pupă în clădirile părăsite.

Firmele lasă în urmă documentele, hotelurile lasă în urmă cheile și grafferii nu lasă nimic în urmă în afară de desene. Ceilalți, identificabili prin deducție, lasă prezervative, sticle, seringi și găuri în pereți și podele.

Datorită explorărilor urbane am descoperit că Bucureștiul este incredibil, un loc inepuizabil datorită permanentelor și nefireștilor contraste estetice. Pentru a fi înțeles nu trebuie înțeles; nu cred că poate fi înțeles. Trebuie văzut.

Sub București mai există un alt București o rețea de tuneluri, mai întâi medievale și apoi comuniste, care formează o uber pânză de păianjen sub oraș. Mama păianjen este, din ce am înțeles, P*****l Parlamentului. 


Am învățat cum să mă strecor prin umbre în plină zi și cum să mă cațăr un etaj sau două folosind un cârlig improvizat dintr-o lopețică. Am învățat cum să mă strecor prin ferestre de 30 de cm lățime și am învățat cum o explorare reușită se termină în mod necesar pe acoperișul clădirii, alături de o bere, privind orașul. Satisfacția explorărilor constă în lucruri nepalpabile - plăcerea de a  proiecta lumină în locuri dorite a fi umbrite.

Gunoaiele sunt, după cum patternurile ciclice ale istoriei ne învață, efemere. Ceea ce rămâne este întotdeauna cultura exprimată prin toate ramurile eiAm învățat că reperele culturale promovate de mass-media sunt în general\boldsymbol{\pi}șaturi de primă mână. Asta include și abordarea în așa numitele investigații jurnalistice întru binele cultural. 

Explorând Bucureștiul, am descoperit România. Când am început să ies din capitală împreună cu Alex și Robert și am început să investigăm țara am avut o puternică transformare în conștiință. Am văzut degradarea voită a satelor și bisericilor cu vechimi ce depășesc orice reprezentare tehnică a gradului lor de importanță pentru România. 

Sub români se află România. Perfecțiunea ei naturală nu ține de stereotipizări sau de conjuncturi istorice. Am învățat faptul că turiștilor le place România mai mult decât ne place nouă. Ei sunt un element pe care consider că trebuie să ne concentrăm atenția. Poate prin exemplul lor, cu timpul, ne vom vedea pe noi.



Multe clădiri protejate legal sub termenul de patrimoniu sunt cu bună știință lăsate să fie furate. Am văzut clădiri deteriorându-se în 30 de zile cât firesc ar fi fost să se întâmple în 30 de ani. Fără paznici se fură cărămizile și infrastructura într-un ritm de mamă-mamăÎmi rămâne să deduc faptul că statul, orice ar însemna asta, permite furturile

Absurdul și contradicția sunt două dintre tagurile recurente ale României contemporane. Instituțiile ei dau dovadă de o permanentă contradicție în intenții. Nu știu sigur ce înseamnă pentru alții patrimoniu, dar realizez că în absența reperelor istorice arhitecturale - acei piloni vizibili și palpabili ce ne arată că trecutul a existat - scad enorm șansele ca noi să ne formăm o identitate culturală după care tânjim cu agresivitate. 

Pasiunea pentru istorie este un gust care uneori se învăță prin contactul direct cu amenințarea istoriei

Ne aflăm într-o eră în care nu există producție internă fiindcă după '89 au picat cam toate fabricile ca urmare directă a fenomenului capitalist de privatizare. După '89 am dat skip Europei și ne-am îndreptat către ceea ce însemna pentru noi un simbol de libertate, SUA. 

Orașele designuite pentru a fi orașe industriale și-au pierdut funcția primară, iar acum sunt înconjurate de ruinele fostelor locuri de muncă.

Am învățat că degeaba democrație, UE și toate cele, dacă nu și educație. Pune un ceas scump pe un om sărac și spune-i să fie civilizat. Va amaneta ceasul. Educația nu înseamnă în mod necesar cultură literară, ci conștientizarea prezentului istoric - unde suntem și cum am ajuns să fim așa. 



Deși a pornit ca o joacă în liceu, Alexandru Iacob (Reptilianul), dintr-o nevoie nativă de a arhiva, a reușit să creeze o mină de aur cu blogul ăsta, în prezent fiind accesat chiar și de mediile academice - studenții de la arhitectură, de pildă, apelează constant la informațiile de pe blog

Shout-out către fiece institut sau oricine altcineva care are tangențe cu patrimoniul și cultura: conștientizați-l, vă rog, pe pro-bono workingul și organic pasionatul de cultură Alexandru Iacob, fiindcă are 23 de ani, este foarte activ și nu locuiește undeva într-o gaură neagră a trecutului romantizat de prezent. 

Și dacă tot faceți asta, conștientizați vă rog și faptul că există mulți ca el. Există o separare nepragmatică și în mod necesar absurdă între comunitatea online și societatea pe care o vedem pe geam. Cu cât această separare dispare mai repede, cu atât mai rapid vom funcționa.





Îmi doresc tare mult să putem documenta în continuare ceea ce descoperim. Miza noastră e să aducem în conștiința colectivă lucruri ale căror existență și valoare nu este prezentată nici în actualul sistem educațional și nici în media. Deși îmi vine să-mi vomit infrastructura în timp ce arunc cu cărămizi în televizor de fiecare dată când îl pornesc, nu pot generaliza până la os, sunt vreo două posturi tv care-mi plac.

Sper să fie totul bine și, progresiv, să se evapore în amintiri actualele impedimentele stânjenitoare și stereotipic românești care ne împiedică să ne deplasăm și să creăm mai des. Când zic noi, zic Reptilianul ca și grupuleț. Crowdfundingul ne-a permis să realizăm primul nostru documentar. Experiența mi-a arătat faptul că cel mai bun prieten ne este comunitatea de pe internet

Jurnalismul și filmul independent nu sunt întotdeauna alegeri, cât urmări.



Vă mulțumesc! 
Ioan-George Pancencu
vezi tot articolul

sâmbătă, 9 mai 2015

Streetart @CHIMOPAR

Casmirovici Robert

Pulberăria de la Dudeşti, Fabrica de pulberi a armatei, Chimopar. Un playground imens pentru toți cei ce au tupeu să pășească printre ruine și o pânză uriașă pentru artiști stradali precum IRLO, ORTAKU, IIOANA, SEREBE sau SPOITORU' 1989.


Dar ce e ăla streetart, Reptilianule?! te aud strigând.

Graffitti, Street Art sau artă urbană, cu o evoluție culturală de peste 20.000 de ani în spate, este artă în propriul sens al cuvântului. De la desene rupestre ale lui Fred Flintstone, până la pictarea Zidului Berlinului au trecut multe secole, artiștii au devenit din ce în ce mai versați, mai experimentați și răspândiți. 


Prin România, street art a apărut după 1989, ca o urmare a fluxul imens de informație ce a pătruns în țară (MTV, cultura hip-hop și rap, adidași Nike sau Mike, marijuana, Metallica, Moromeții ș.a.m.d.).


Totuși, la noi (și nu numai), arta urbană este încă văzută ca o formă de vandalism, iar oamenii din spatele unor lucrări îndrăznețe încă nu sunt considerați artiști adevărați.



SPOITORU' 1989
SEREBE

ORTAKU


LOST OPTICS



OKSEN



LOST OPTICS



LOST OPTICS



MIST & OKSEN



SCEK





IRLO




vezi tot articolul

miercuri, 29 aprilie 2015

Catacombele Brașovului (partea a doua)

Reptilianul




Ne-am reîntors în Brașovul subteran. De data asta am explorat și a doua parte a buncărului săpat în perioada celui de-al Doilea Război Mondial. Aici am văzut adăpostul improvizat al unor oameni fără casă care, cândva, și-au tras chiar și curent electric. De aceea, în multe fotografii apar cabluri prinse de pereții tunelurilor. De asemenea, am reușit să fac o serie de măsurători care m-au ajutat să cartografiez toate rețelele subterane de sub Turnul Alb cu o precizie mult mai mare decât data trecută. (vezi prima parte)


vezi tot articolul

luni, 27 aprilie 2015

Spotlight on Bucharest

Reptilianul


Anul 2015 a fost declarat de către UNESCO Anul Internațional al Luminii și al Tehnologiei Luminii, context ce îi oferă Centrului Cultural ARCUB prilejul perfect de a organiza, pentru prima dată, Festivalul Internațional al Luminii Spotlight on Bucharest, eveniment dedicat formelor de manifestare artistică prin intermediul luminii și al inovațiilor tehnologice. (sursa)

vezi tot articolul

duminică, 26 aprilie 2015

Catacombele Brașovului (partea întâi)

Reptilianul


Brașovul se poate mândri cu numeroase obiective turistice, dintre care unele mai puțin convenționale. Ce-i drept, locurile pe care le-am explorat aici nu au fost valorificate până acum, însă, spre deosebire de alte orașe, ele sunt astăzi foarte accesibile și curate. Este vorba de o rețea de galerii subterane aflată aproape de Piața Sfatului, sub scara ce leagă Bastionul Graft de Turnul Alb. 

Le-am descoperit în timp ce mă plimbam pe aleea de lângă zidul cetății (Strada După Ziduri). Dincolo de pârâul Graft, numit și Spurcata din cauza mizeriilor deversate, se pot vedea mai multe intrări, unele zidite, alte astupate cu pământ sau închise cu gratii. Doar una singură are gratiile distruse și permite accesul într-unul dintre locurile subterane pe care orașul le ascunde. 

De altfel, Brașovul este plin de tuneluri păzite și grote secrete care leagă turnurile și bastioanele de apărare între ele. Se spune că prin tot centrul vechi ar exista căi subterane de comunicare cu Piața Sfatului, Biserica Neagră sau cu muntele Tâmpa unde, de asemenea, există legende care spun că au fost ţinuţi prizonieri germani în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. 


Anul trecut, un grup de voluntari, scandalizați de hotărârea edililor de a construi un tunel rutier în zona După Ziduri, au inițiat un eveniment de ecologizare, în urma căruia s-au strâns peste 30 de saci de gunoaie atât din interiorul catacombelor, cât și de pe malurile pârâului Graft. Se pare că evenimentul a fost un succes, iar presa locală a devorat instant inițiativa.


Catacombele au fost săpate în timpul celui de-al Doilea Război Mondial și au servit ca adăpost brașovenilor din Centrul Istoric pe timpul bombardamentelor. Ele se întind pe o suprafață de aproximativ 1 200 metri pătrați, formând zeci de metri de tuneluri labirintice cu circuit închis, care nu duc nicăieri, la fel cum nici buncărul de sub Opera Română din București nu se continua în vreo direcție. 

Nu eram pregătit pentru o astfel de explorare urbană. Aveam doar o lanternă mică a cărei lumină spărgea bezna ca niște lovituri de pumn în gheață. Însă m-am folosit de blițul camerei de fotografiat și am bâjbâit până când m-am acomodat cu întunericul pe lumina pe care o aveam. Bineînțeles că am început să număr pașii făcuți. Altfel nu eram în stare să cartografiez cât mai exact cu putință potecile subterane. Menționez că harta arată doar o parte din ramificațiile buncărului, urmând să fie întregită cu prima ocazie.


Iată ultima legătură pe care o mai puteam avea cu lumea exterioară, ultima lumină naturală, caldă și prietenoasă. Intrarea îmi promitea o gama largă de senzații extreme, neexagerate de miturile pseudo-istorice despre kilometri de tuneluri și baze militare secrete păzite non-stop. Lățimea drumului era de un metru jumate, iar înălțimea de doi, iar de aici mai departe urma să-mi fac singur trecerea printr-un spațiu în care orice sunet, oricât de mic ar fi fost, devenea o posibilă amenințare. 


M-am apropiat de sursa umedă a sunetelor. Aici, ușor ușor se formează stalactite. Tunelurile sunt săpate în stâncă, iar pereții și tavanul lor nu sunt nivelați și dau impresia că ar putea fi o peșteră naturală. 


Intrarea din stânga continua rețeaua de tuneluri de sub Turnul Alb. Probabil în următoarea vizită voi încerca să termin de cartografiat întregul buncăr. Până atunci las să curgă imaginația mai departe spre galeriile ascunse de sub munții Bucegi, căci eu m-am cărat de-aici să iau o porție zdravănă de aer și lumină!

vezi tot articolul